Cazul Richard Wurmbrand

“Dorinţa de senzaţional ieftin şi speculativ a produs una dintre cele mai mari aberaţii apărute în presa noastră, pătînd memoria unui mare creştin, cel mai tradus autor român în lume (în peste 85 de limbi ale pămîntului), evaluat pe plan mondial ca fiind între primii 10 mari predicatori ai creştinismului contemporan.” (România Liberă, 3 septembrie 2005)

Lupta împotriva terorismului dăunează grav sănătăţii (mintale)

Aşa ar trebui să se specifice de acum înainte în dreptul aberaţiilor de genul celor apărute în Ziua de Iaşi, 24 august, sub titlul “Profeţii terorismului”, continuate în acelaşi cotidian în 25 şi 28 august. În primul articol se afirmă că “anumiţi prozeliţi din Iaşi (…) propovăduiesc idei precum faptul că terorismul este un lucru benefic pentru societate” şi că “autorul găseşte ‘sprijin’ în Biblie pentru a argumenta că teroriştii aduc o slujbă lui Dumnezeu”.

Autorul la care se face referire este Richard Wurmbrand, iar cartea în discuţie are titlul în româneşte “Isus – prietenul teroriştilor”, un titlu neinspirat, avînd în vedere nu numai contextul mondial al începutului de secol XXI, dar şi titlul în engleză: “Jesus – Friend to the Terorists” (şi nu “of the Terorists”), care ar fi trebuit tradus (după cum menţiona Mihai Wurmbrand, fiul autorului, într-o mesaj adresat unor prieteni din Iaşi): “Chiar şi pentru terorişti Isus rămîne un prieten”.

Nu este intenţia acestui articol de a prezenta cartea, ci de a arăta spre plaja mare de eroare şi stupiditate pe care o generează estuarul unor efluvii jurnalistice de tipul celui menţionat mai sus, pe care nu îl putem considera un document raţional alcătuit şi nu putem înţelege al cui interes slujeşte.

Jurnalismul second-hand subminează siguranţa naţională (a informaţiilor)

“Profeţii terorismului” nu constituie un articol despre cartea amintită sau despre autorul ei, ci amestecă diferite subiecte, referindu-se la colegiul din Iaşi care poartă numelui celui mai tradus autor român şi la Biserica Evanghelică.

În ceea ce priveşte ultima denumire, aceasta este total neinspirat folosită, neînţelegîndu-se dacă autorul articolului se referă la Biserica Evanghelică (care are la bază învăţătura lui Martin Luther şi care face parte din Federaţia Mondială Lutherană) încadrată pe site-ul Ministerului Culturii şi al Cultelor la secţiunea: Cultele protestante sau la Biserica Evanghelică (născută pe pămîntul României în anii 1920-1924 prin tinerii teologi ortodocşi Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei folosită de cultele neo-protestante, şi Teodor Popescu, fost preot la biserica “Sfîntul Ştefan” din Bucureşti) încadrată la Cultele neo-protestante.

Ba mai mult, la un moment dat, citim: “Această carte arată afilierea cultului creştinilor după evanghelie la misiunea pe care o au teroriştii”. Înclin să cred că de fapt de acest cult neo-protestant este vorba, deşi este menţionat doar o dată, pe cînd Biserica Evanghelică este menţionată de 6 ori.

Cu neplăcere îmi aduc aminte de alte două erori de amploare ale jurnaliştilor români: În Dilema, Nr. 698, 27 sept. – 3 oct. 2002, Lucian Mîndruţă făcea afirmaţia ‘generoasă’: “Mai mult de jumătate dintre preşedinţii SUA din secolul acesta au fost, dacă nu mă înşel, baptişti.” Domnul Lucian Mîndruţă se înşela, ba mai mult, era departe de a aproxima răspunsul. Din cei 43 de preşedinţi americani, doar 4 au fost baptişti: Warren G. Harding, Harry S. Truman, Jimmy Carter, Bill Clinton. Cca 10%, deci. Dacă se iau în considerare numai preşedinţii SUA din secolul XX, atunci cei 4 reprezintă cca 20%.

În Capital, Nr. 19 din 8 mai 2003, în articolul “Averea bisericii, o taină bine păzită” de Răzvan Amariei, penticostalii sînt amintiţi de 4 ori: de două ori ca donînd 10% din venituri, o dată ca virînd 20% din taxele şi profiturile obţinute din activităţile economice (nu ştiu cum ar putea specifica autorul articolului care sînt acestea, întrucît lumînările, cruciuliţele şi pădurile nu constituie obiectul de activitate al neo-protestanţilor organizaţi confesional, şi, deci, acel procent de 20% e un alt element ezoteric care blamează revista Capital) şi ca avînd 2.311 de lăcaşuri de cult faţă de 1.343 în 1995. Este surprinzător faptul că adventiştii nu au fost menţionaţi deloc, mai ales dacă avem în vedere celebra butadă conform căreia cea mai eficientă formulă confesională neo-protestantă ar însemna doctrina baptiştilor, rîvna penticostalilor şi banii adventiştilor.

Ignoranţa creează dependenţă de senzaţional (ieftin)

Al doilea articol – “Autorităţile sînt şocate de existenţa cărţii care promovează terorismul” (cu supratitlul “În urma dezvăluirilor ZIUA de Iaşi”), din 25 august, amestecă, într-un spaţiu jurnalistic mai redus, alte elemente de genul: “Serviciul Român de Informaţii (SRI) a dispus efectuarea de cercetări în cazul acestei cărţi”, “Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Iaşi va dispune o anchetă, pentru a vedea dacă existenţa acestei cărţi încalcă legesa sau nu”, “atît reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, cît şi ai Bisericii Catolice sînt muţi de uimire în faţa acestei cărţi, care susţine cauza teroriştilor”, precum şi “ameninţări la adresa ZIUA de Iaşi”.

Nu ştiu ce ar putea considera autorul articolului “ameninţări”: faptul că credinciosul evanghelic Bogdan Ionescu (aşa cum e menţionat în articol) a spus “O să am grijă să vă raportez superiorilor”, ceea ce am fi spus probabil oricare dintre noi într-o astfel de situaţie, sau faptul că acesta pretindea următoarele: “Pot desface şi demonta fiecare bucăţică din articolul publicat de dumneavoastră.”

Cît despre… cît de “muţi de uimire” au rămas reprezentanţii bisericilor, mai jos se poate vedea că pîna la urmă e vorba de uimire în faţa “invenţiei” şi “acuzaţiilor nefondate” pe care le proferează al doilea articol, din 25 august.

Astfel, în Lumina din 29 august 2005 (Nr. 173, anul I), pagina 11, Consilierul sectorului “Biserica şi Societatea” din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor face următoarea precizare:

“În numărul din 25 august a.c., un cotidian din Iaşi a publicat o anchetă pe marginea cărtii ‘Isus, prietenul teroriştilor’; scrisă de Richard Wurmbrand. Într-o discuţie pe marginea acestui subiect cu autorul articolului, Cezar Elisei, acesta a consemnat şi cîteva dintre afirmaţiile mele referitoare la faptul că, sub nici o formă, creştinismul nu încurajează violenţa (mai ales terorismul). Următoarele afirmaţii mi se atribuie însă pe nedrept:

‘Este specific ca cei din Biserica Evanghelică să scoată texte din context şi apoi să le folosească pentru a converti persoanele. De obicei aceste mijloace de convertire merg la persoanele care au o mai slabă pregatire teologică şi sînt de o condiţie mai modestă. Pe lîngă aceste lucruri, nimeni din Biserica Evanghelică nu are studii teologice pentru a ţine slujbe sau predici în biserică. Presbiterii sînt aleşi din rîndul comunităţii, de obicei fiind aleşi cei cu experienţă’.

Ceea ce am remarcat, de fapt, a fost (într-un context mai larg al discuţiei şi fără a nominaliza pe cineva) că există, din păcate, un prozelitism agresiv din partea unor persoane care abordează credincioşi ortodocşi şi care folosesc chiar interpretări eronate ale unor versete biblice scoase din context pentru a-şi susţine punctele de vedere. Restul citatului este pură invenţie, exprimînd probabil opinia autorului articolului.”

Răspunsul Pr. Cornel Cadar, purtător de cuvînt al Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi (Nr. 32/31.08.2005) este mult mai amplu, aşa că o să apelez doar la cîteva citate:

“Domnului Alin Tocan, director al ziarului Ziua de Iaşi

Domnule Director,

Vă scriu pentru a-mi exprima dezacordul şi nemulţumirea faţă de modul în care dl Cezar Elisei a redactat articolul ‘Autorităţile sînt şocate de existenţa cărţii care promovează terorismul’ publicat în Ziua de Iaşi la 25 august 2005.

Din păcate articolul în cauză nu respectă cele declarate de mine, numele meu şi al instituţiei pe care o reprezint fiind asociate cu denigrarea autorului şi a cărţii ‘Isus, prietenul teroriştilor’.

Vă exprim şi în scris ceea ce i-am spus verbal autorului articolului: R. Wurmbrand şi cartea scrisă de el nu susţin terorismul. Iată argumentele pe care mă bazez:

1. Richard Wurmbrand este o persoană respectabilă care a făcut mulţi ani de închisoare şi a denunţat atrocităţile şi suferinţele oamenilor nevinovaţi. Nu este posibil ca el să fie asociat cu teroriştii, să fie ponegrit şi batjocorit din nou, de data aceasta după căderea comunismului. […]

2. Cartea ‘Isus, prietenul teroriştilor’ nu promovează terorismul. Ea porneşte de la principiul present în Sfînta Scriptură şi în toate bisericile creştine: urăşte păcatul şi iubeşte-l pe păcătos! În carte, autorul nu scrie niciodată că e de acord cu crimele teroriştilor, cu violenţa, dimpotrivă, le detestă. […] Din prima pagină pînă la ultima carte se militează pentru iubirea teroriştilor (şi nu a terorismului) tocmai cu scopul de a-i face sa înceteze cu violenţa şi crimele. Oare nu aşa a făcut şi Isus? Un tîlhar pe cruce, obişnuit cu nelegiuirile, a primit iertarea pentru că s-a căit de toate faptele lui. […]

Este regretabil că dl Cezar Elisei nu realizează faptul că printr-o astfel de atitudine, neconformă cu deontologia profesiei de jurnalist, poate aduce daune irecuperabile nu numai în sufletele oamenilor, ci şi publicaţiei la care lucrează.”

Terorism, dar să-l ştim şi noi

Ca şi cînd nu produsese destulă iritare, dl Cezar Elisei (eliseicezar@yahoo.com) a avut impertinenţa să intervină (în 2 septembrie 2005) pe lista de protest care s-a alcătuit pe portalul Biserici.ro (www.biserici.ro/messageboard.php?type=2)

“Mă bucur pentru cei care ţin cu mentorul Richard Wurmbrand. NU am avut şi nici nu am nimic cu acest om. Problema mare era că această carte a apărut într-un liceu în care învaţă şi elevi de şcoală primară. Această carte oricît de binevoitoare ar fi nu poate fi înţeleasă în această manieră şi de puşti pînă în 10 ani. Dacă mare parte din cei care au scris aici văd că mă compătimesc în sensul că nu-L cunosc pe Isus, îi asigur pe aceia că ÎL ştiu. Problema apare atunci cînd mă gîndesc dacă copiii mei ar fi citit această carte şi ar fi abandonat-o după numai cîteva pagini, citind faptul că Isus este prietenul celor care fac adulter sau cei care omoară. NU mi-ar fi plăcut ca micuţul meu să mă omoare pt faptul că aşa ar fi citit în această carte.

Dacă Richard Wurmbrand a scris cartea şi ea se adresează teroriştilor… de ce a ajuns această carte la publicul larg? Sîntem oare cu toţii terorişti (în sensul de criminali)?

De ce a fost pusă această carte într-o şcoală? Sînt oare copiii noştri criminali? Sau sînt aceştia capabili să-l iubească pe un terorist care îi omoară mama?

Eu nu cred şi de aceea am şi scris şi îmi asum TOT ceea ce am scris.

Nu am nimic de împărţit cu Biserica Creştină după Evanghelie şi cu nici un alt cult protestant sau neo-protestant atîta timp cît nu încalcă legile ţării.

Cu respect, semnatarul articolului din ZIUA de Iaşi”

După cum am amintit încă de la începutul acestui demers, este vorba nu doar de un articol, ci de 3 articole.

În al doilea rind, deşi ele au fost semnate de dl. Cezar Elisei, în două dintre ele există menţiuni despre un grup de reporteri implicaţi: “ Reporterii ZIUA au descoperit (…) cartea…” (24 august); “Reporterii ZIUA au înmînat personal atît procurorilor, cît şi poliţistilor informaţiile necesare demarării unei anchete în acest caz.” (28 august); “Reporterii cotidianului ZIUA de Iaşi vor urmări desfăşurarea anchetei şi vom reveni cu amănunte despre acest caz de instigare la acţiuni teroriste” (28 august).

În al treilea rînd, avînd în vedere scrisoarea adresată directorului ziarului de către purtătorul de cuvînt al Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi în 31 august, este cel puţin bizară încăpăţînarea cu care, în 2 septembrie, dl Cezar Elisei consideră în continuare cartea “demnă” de a fi păstrată în discuţie.

În al patrulea rînd, pretenţia de a se respecta legile ţării este aiuritor folosită tocmai de către cel care nu a respectat un cod deontologic minim (fapt argumentat de replicile celor doi reprezentanţi ai Bisericilor).

În al cincilea rînd, la fel de aiuritor (probabil chiar minciună) este afirmaţia din 25 august: “Reprezentanţii Bisericii Evanghelice au început cu ameninţări la adresa cotidianului ZIUA de Iaşi”. Parcă era vorba doar de un credincios evanghelic.

În al şaselea rînd, gîndul care nu-mi dă pace este acesta: cum se poate ca o astfel de carte (probabil o cărticică, dacă costa doar 2 lei jumate) nu a fost dibuită pînă acum de serviciile de informaţii, celebrele instrumente ale celulei de criză formată taman de tătucul patriei (Băsescu, cel cu “Să trăiţi bine!”, dar şi întîul podar al ţării).

Şi-apoi, în al şaptelea rînd, cum se poate ca o astfel de carte, scrisă de un autor lutheran (protestant), să exprime poziţia unui alt cult (neo-protestant), precum precizează articolul din 28 august: “La pagina 10 a acestei cărţi, autorul precizează faptul că reprezentanţii Cultului Creştin după Evanghelie sînt uniţi cu teroriştii în idealurile lor şi că le împărtăşesc ura pentru structurile nedrepte.”

Dar, mai mult, în al optulea rînd, chiar există această frază în cartea autorului luteran? Cristian Lucaci, profesor la Colegiul Wurmbrad, afirmă că dl Cezar Elisei este cel care a adăugat numele cultului pe care îl denigrează cu multă generozitate.

În al nouălea rînd, aşadar, e suspectă obsesia autorului ieşean pentru Cultul Creştin după Evanghelie. În articolul care anunţă existenţa profeţilor terorismului în România, este menţionat la început Mihai Vasilache (din Biserica I Evanghelică), mai apoi Victor Romaniuc (din Biserica II Evanghelică) şi librăria… Bisericii III Evanghelice: “Cartea a fost prezentă în librăria Bisericii III Evanghelice, care se află pe holul de la intrare în unitatea de învăţămînt, timp de cel puţin doi ani.”

Ei bine, punctul 10 devine cel mai important. Conform declaraţiilor lui Cristian Lucaci, cartea nu există în acea librărie. De fapt, reporterul de la Ziua de Iaşi s-a interesat acolo dacă cartea poate fi comandată pentru a fi cumpărată. Iar scurtul paragraful “Cum poate fi cartea” nu aminteşte că se poate cumpăra de la librăria incriminată, ci de la o altă librărie, de lîngă Palatul Culturii, Librăria Emanuel, o afacere privată a unui… baptist.

Să observăm încă o dată hotărîrea cu care dl Cezar Elisei se avîntă în speculaţii superkalifragilistice:

“Fiecare dintre cei peste 200 de copii care învăţă la această şcoală au avut acces la cartea ‘Isus, prietenul teroriştilor’.”

Explicaţie necesară: cursurile claselor 1-8 ale Colegiului Richard Wurmbrand au loc în clădirea Fundaţiei Filocalia, la parterul căreia se află librăria pe care a ochit-o reporterul de la Ziua de Iaşi.

Cartea nu numai că nu se găseşte la librărie, dar nu se găseşte nici în biblioteca Colegiului Richard Wurmbrand, aflată în grija unui bibliotecar cu masterat în biblioteconomie obţinut în SUA.

Profesorul Cristian Lucaci a coordonat acţiunile de protest, întocmind comunicatul de presă (afişat pe www.biserici.ro) prin care Colegiul Wurmbrand îşi exprimă protestul faţă de acuzaţiile aduse la adresa lui Richard Wurmbrand şi trimiţîndu-l la zeci de organizaţii, ziare, reţele de anunţuri sau liste de discuţii. De asemenea, varianta în limba engleză a fost trimisă unor asociaţii ale jurnaliştilor, organizaţii religioase şi ziare din străinătate. Vor urma probabil alte acţiuni care vor continua să aducă în atenţia publică cazul Richard Wurmbrand.

Richard Wurmbrand – Un C.S. Lewis al României

Însă, în ultima instanţă, nu e vorba doar de vreo obsesie anticonfesională a unui ziarist, nu e vorba doar de Colegiul care poartă numele unei personalităţi româneşti de excepţie (prima şcoală privată de cultură generală – clasele 1-12 – din România postcomunistă) , nu e vorba doar de Iaşi, e vorba de noi toţi. De România. Şi de faptul pe care îl remarca Cristian Teodorescu la moartea lui Radu Anton Roman:

“Sînt atîţia oameni de valoare la noi despre care nu se ştie mai nimic, încît Radu-Anton Roman ar putea fi considerat un norocos.” (Cotidianul, 1 septembrie 2005)

Richard Wurmbrand a fost un om de valoare despre care la noi nu se ştie prea multe. Cred că acest moment penibil în istoria jurnalismului postdecembrist din România poate fi răscumpărat prin recuperarea personalităţii şi operei acestui martir al secolului XX de către cultura română.

Îmi aduc aminte de un alt exemplu: deşi editura Logos din Cluj a tradus în anii ’90 cărţi de-ale lui C.S. Lewis, de-abia în ultimii ani cultura română l-a recuperat, prin traducerile de la editura Humanitas, pe celebrul cărturar european, despre care Virgil Nemoianu spunea:

“Scrierile sale pot fi citite cu egală plăcere şi aprobare de către neoprotestanţi şi evanghelici, ca şi de către catolici şi ortodocşi. În zilele noastre se vorbeşte mult despre ecumenism; eu însumi am judecăţi şi păreri împărţite în privinţa asta; dar cred că dacă am putea găsi un numitor comun pentru creştinism, scrierile lui C.S. Lewis ar putea destul de bine contribui la această bază comună.” (Jocurile divinităţii, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997)

Păstrînd proporţiile, putem afirma că Richard Wurmbrand este un C.S. Lewis al României. Scrierile lui contribuie la o bază comună a mai multor confesiuni creştine din România (şi din străinătate). Este trist că Ziua de Iaşi nu a găsit cu cale să amintească acest lucru, ba dimpotrivă, după cum menţiona Pr. Cornel Cadar, “articole ca acelea menţionate duc la învrăjbire, la intoleranţă, la ură, la batjo­co­rirea creştinilor din diverse Bisericii, la crearea sentimentului de vinovăţie că aparţin unei Biserici sau alteia, la disoluţia va­lo­rilor morale”.

În biblioteca Congresului American există 20 de cărţi scrise de Richard Wurmbrand, precum şi 18 documente care fac referire la el. În Biblioteca Naţională a României se găsesc aproape 50 de titluri în limba română şi în alte limbi. Pe www.clcromania.ro se pot comanda 17 cărţi.

Spirit tolerant şi ecumenic, Richard Wurmbrand (1909-2001) a petrecut 14 ani în închisorile comuniste, fiind răscumpărat – în momentul în  care dictatura comunistă începuse să-şi vândă prizonierii politici – de către comunitatea creştină din Norvegia în anul 1964. Este una dintre primele victime ale comunismului care, asemenea lui Soljeniţîn, depune o mărturie împotriva abuzurilor din închisorile comuniste – în mai 1966 a denunţat regimul comunist în faţa Senatului american, datorită acestei atitudini fiind supranumit „Pavel de după Cortina de Fier“.

Şi dacă nu ar fi scris nici o carte, Richard Wurbrand rămînea o personalitate a României, respectată în întreaga lume, “înzestrat cu o forţă spirituală excepţională”, “marcantă figură de misionar creştin” şi “duhovnic atipic” (spune Dinu Gherman în Steaua, Nr. 1-2 / 2005, menţionînd despre o carte a lui Richar Wurmbrand: “Cu Dumnezeu în subterană lasă impresia de Pateric”).

Consider cuvintele lui Leonard Oprea (Meditaţiile lui Theophil Magus sau Simple Cugetări Creştine la Început de Mileniu III, Editura LiterNet, 2004), potrivite pentru a surpinde la final chintesenţa spirituală a celui care, precum Răstignitul altă dată, a fost în stare să-i iubească chiar şi pe torţionari:

“Richard Wurmbrand este un Sfînt.

Şi, ca orice Sfînt al mileniului III, n-a înfăptuit decît un miracol:

L-a iubit pe Domnul Dumnezeu Iisus Christos cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea lui, iubindu-şi astfel aproapele ca pe sine-însuşi.

Este acesta singurul miracol posibil şi suficient, în această lume a anului 2001, pentru a deveni un Sfînt?

Eu zic că da. [...]

Poate că, într-o bună zi, măcar românii îl vor sfinţi pe Richard Wurmbrand, precum şi pe celălalt Sfînt autentic al acestor timpuri şi al lor, Nicolae Steinhardt.

Poate.”