Strălucire şi suferinţă

Nu mai ştiu de câte ori am recitit cele „100 de meditaţii din închisoare” ale lui Wurmbrand. A scrie despre personalitatea acestui om şi artist este o grea încercare. Creştin format la şcoala suferinţei pentru numele lui Hristos, îţi trebuie suferinţă ca să-l poţi înţelege. Căci dincolo de cuvinte, de echilibristica imaginativă, proprii unui spirit înzestrat cu reale însuşiri literare, de şocantele meandre retorice, curgând când ca un fluviu paşnic, când ca şuvoaiele munţilor, există o strălucire aparte pe care apei, oricum ar curge, doar soarele reflectat i-o conferă. E strălucirea experienţei cu Dumnezeu de-a lungul celor 14 ani de temniţă, care au rodit un anume fel de gândire „la Dumnezeu şi la Biblie, la cuvintele ei, la literele ei, chiar şi la spaţiile libere dintre litere”. E strălucirea suferinţei care dă celor aleşi demnitatea unei profunde siguranţe, un pas dincolo de credinţă, dincolo de „umbra lucrurilor viitoare”, cum denumea apostolul Pavel legea, dogma…

„100 de meditaţii din închisoare” şi alte cărţi ale lui chiar certifică o puternică filiaţie între apostolul Pavel şi Richard Wumbrand, nu numai prin originarea din poporul ales, dar şi ca profunzime intelectuală, sprinteneală asociativă, lipsa prejudecăţilor şi, nu mai puţin, cunoaşterea limbilor în care au fost scrise Scripturile. Ele, meditaţiile, apar ca o suită de mărgăritare, fiecare cu multe faţete bine şlefuite, oferind cititorului un adevărat caleidoscop ideatic în care suferinţa, distilându-se, nu se mai vede, dar se ghiceşte, ca şi transpiraţia în poezie. Imagini, anecdote cu tâlc, citate şi exemple din varii surse (cărţile de înţelepciune ebraice, hinduse, filozofi şi teologi, Kabala şi Shakespeare, ştiinţe exacte şi isihasm), toate legate într-o splendidă zigzagare de termeni şi teme biblice, de personaje şi principii sfinte, înfloresc în textele meditaţiilor. Mai mult, acestea ascund adevărate poeme, valenţele lor lirice constituindu-se în entităţi curgătoare, ca strofele unei ample construcţii, frumoasă ca diamantul, dar şi dură şi dureros de tăioasă ca şi acesta. Se trece astfel dintr-un adevăr în altul, dintr-o sugestie în alta, propunându-ni-se un alt şi valabil mod de a citi şi înţelege Biblia. În meditaţia 37, autorul notează: „Când Livingstone s-a dus la canibali, a vrut să-i înveţe că Dumnezeu este dragoste, dar ei nu cunoşteau cuvântul dragoste. Atunci el i-a întrebat care este cel mai bun lucru pe care-l cunosc ei. Ei au răspuns „Unboy”, ceea ce înseamnă carnea afumată din braţul unui om. Atunci Livingstone a predicat: „Dumnezeu este cel mai bun unboy”. Din acest motiv el a fost criticat, dar în mod greşit. (…) Pentru că iubirea era cel mai înalt lucru cunoscut de greci, Ioan a spus „Dumnezeu este iubire”, aşa cum Livingstone a spus „Dumnezeu este unboy” pentru cei care nu cunoşteau ceva mai bun. Nu există cuvinte şi categorii omeneşti pentru a arăta cum şi unde este Dumnezeu. Ori de câte ori se aplică atribute lui Dumnezeu, ele sunt ceea ce se cheamă „antropomorfisme”, asemănări cu viaţa omenească şi care sunt folosite pentru a spune ceva despre El. Suntem mărginiţi în gândirea şi cuvintele noastre despre Dumnezeu, dar trebuie să ştim că, dincolo de limitele noastre, EL ESTE”, iar în meditaţia 53 scrie că „Prin mintea ta trec gânduri rele deja iertate, rosteşti vorbe deja iertate. Auzi voci interioare astăzi, dar, în realitatea spirituală, ele au fost demult şterse. Timpul este o confuzie în mintea voastră. Auzi astăzi ceea ce aparţine trecutului. Prezentul este comuniunea intimă cu El”. Meditaţia 72 explică: „A fost odată un prinţ atât de frumos încât toţi cei care îl priveau, nu mai puteau face nimic altceva. Orice activitate înceta în prezenţa lui. De aceea prinţul şi-a pus o mască urâtă pentru ca oamenii să poată trăi. Poate veţi putea înţelege din întâmplarea aceasta existenţa unui Dumnezeu binefăcător şi totodată autor al atâtor suferinţe. Să-L iubim pe Dumnezeu aşa cum este cunoscut în cer”.

Sunt câteva citate luate aproape la întâmplare. Cartea abundă în astfel de sugestii (de multe ori incomode pentru inimile convenţionale şi pentru minţile leneşe), întrebări şi răspunsuri şocante, într-un stil simplu şi clar, care o face accesibilă tuturor… Tuturor, până la punctul unde începe muzica. Fiindcă „în această muzică trebuie găsit sensul adânc al Bibliei, în care inima cântă, uneori în cuvinte de neînţeles, despre căile ascunse ale lui Dumnezeu” (Meditaţia 10).

În prefaţa cărţii, Richard Wumbrand afirmă: „Am credinţa că aceste reflecţii, concepute în linişte şi hrănite în necaz, vă vor da posibilitatea să vă adânciţi mai mult în adevăr, pentru a cunoaşte Adevărul”. Nu putem preţui mai bine demersul său decât aplecându-ne atât asupra textului, cât şi asupra autorului, atât asupra strălucirii, cât şi asupra suferinţei… Este ceea ce ne propune Richard Wumbrand: hrană tare!

Meditaţii de Richard Wurmbrand

Să respectăm sărăcia

În închisoare am ajuns la cea mai de jos treaptă a sărăciei. Nu mai aveam nimic, ceea ce mă făcea să privesc într-o lumină nouă acest verset: Nu despuia pe sărac, pentru că este sărac, şi nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă! (Proverbe 22:22) 

Nu-i fura săracului unica lui avere, acest giuvaer de preţ care este sărăcia. Francesco d’Assisi vorbea despre „sorella poverta” (sora sărăcie).  Asceţii şi sfinţii din toate timpurile au abandonat bucuriile lumeşti pentru acest prieten de valoare. Moise a preferat viaţa săracă a unui păstor, poziţiei de nepot al faraonului. Budha a părăsit palatele tatălui său pentru a afla seninătatea, pe care numai sărăcia goală o poate da. Hristos, Domnul cerurilor, a ales naşterea într-un staul şi viaţa de dulgher printre oamenii sărmani, iar moartea Şi-a aflat-o printre tâlhari, răstignit pe o cruce. El a spus: Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră! (Luca 6:20) Cu ce drept pot eu lua sursa binecuvântării unui om? Dacă îi iau sărăcia, îi iau Împărăţia Cerurilor. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat, dacă bogatul din pildă (Luca 16:19-31) ar fi fost ceea ce se numeşte în mod obişnuit „bun la inimă” şi şi-ar fi împărţit cu săracul Lazăr hainele scumpe şi l-ar fi invitat zilnic pe acesta la mesele lui copioase. L-ar fi chemat pe Lazăr în iadul viitor.

Sărăcia este o poartă a Împărăţiei Cerurilor. Urâtul stadiu embrionar, în care arătăm ca nişte broaşte şi ca nişte maimuţe, este prologul omenirii. Dacă distrugi o omidă, pentru că este un vierme respingător, distrugi viitorul fluture. Să-i iei unui om sărăcia, înseamnă să-i iei izvorul fericirii veşnice.

Oare nu trebuie să-l ajutăm pe sărac? Sigur că trebuie să-l ajutăm, dar prin a-i împărtăşi sărăcia, prin a-i demonstra că nu suntem indiferenţi la starea lui înaltă. Maica Tereza din Calcutta a dat în acest sens un exemplu. Împărtăşind experienţa sărăciei, unui sărac i se dă simţul demnităţii în faţa lui Dumnezeu şi a altor oameni, în timp ce, dacă îi arunci câţiva bănuţi, îl jigneşti. În mod obişnuit, noi confundăm ceea ce este neplăcut cu ceea ce este rău. Sărăcia este neplăcută, dar este o încercare divină a iubirii creştine. Ce fată nu este tentată să admire un tânăr care-i oferă inele, brăţări, automobile şi castele? Ar alege ea să trăiască alături de acelaşi tânăr într-o cocioabă? Era uşor pentru Iov să-L iubească pe Dumnezeu având o familie, având vite şi aur. Dar ce fel de dragoste era aceasta? Trebuia să vină o încercare pentru a întări credinţa lui Iov.

Înainte de a fi închis, situaţia mea socială şi materială era foarte confortabilă. În momente de autoanaliză, mă întrebam dacă realmente Îl iubeam pe Dumnezeu, sau mai curând multiplele daruri, atât din afara, cât şi din interiorul meu, cu care El m-a înzestrat, îmi determinau sentimentul. Apoi, în singurătate, foame şi frig, chiar fără ghete, puteam într-adevăr să verific dacă Îl iubeam pe Dumnezeu sau numai ceea ce-mi dăruise. Cât de fericit am fost să descopăr cum îmi curgeau de pe buze imnuri de laudă în aceste împrejurări! Credinţa mea a fost încercată.

Creştinii nu se tem de foame şi nu l-ar lipsi pe sărac de această experienţă. Căci Isus îi spune chiar şi bogatului, care este obişnuit cu icre negre şi alte delicatese: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi” (Ioan 4:32). Îngerul Rafael i-a spus lui Tobie în cartea apocrifă cu acelaşi nume (12:19): „Era ca şi cum mâncam şi beam cu tine. Dar eu mâncam o mâncare nevăzută şi beam o băutură pe care oamenii n-o pot vedea.” Hrana îngerilor, pe care şi oamenii o pot împărţi, stă în a-L vedea pe Dumnezeu, în a-L iubi pe el, chiar şi la vreme de necaz şi în a-I împlini voia în totul. Nu poţi sta în restaurante luxoase, ascultând muzică de jazz, servit de fete pe jumătate goale şi nu poţi să te îmbuibi, participând totodată şi la ospăţul ceresc. Nimeni nu poate avea ambele lumi. Hrana cerească este pentru cei înfometaţi.

Kierkgaard avea dreptate când spunea: „A-l reprezenta pe omul care, prin propovăduirea creştinismului, a atins şi s-a bucurat la cel mai înalt grad de toate bunurile şi plăcerile lumeşti, a-l reprezenta pe el, ca martor al Adevărului, este la fel de ridicol ca şi atunci când s-ar vorbi de o fecioară înconjurată de mulţimea copiilor pe care ea i-a născut.” („Atac contra Creştinismului”).

După ani de evanghelizare, un pastor ar trebui să fie mai sărac decât înainte de a-şi fi început slujba. Dumnezeul nostru este cel al porţii înguste şi al urechilor acului. Dacă, din pricina poziţiei tale sociale, nu eşti printre cei înfometaţi, ai un mijloc simplu de corecţie: poţi posti. Dar nu-i fura săracului mana cerească. Actele voastre, bine intenţionate, de filantropie, pot fi jafuri.

Biblia indivizibilă

Manuscrisele originale ale Vechiului şi Noului Testament nu sunt împărţite în capitole şi versete. Prima împărţire în capitole a fost făcută de Cardinalul Hugo de Santa Clara în 1250, prima împărţire în versete de editorul parizian Robert Stephanus, peste secole.  În versiunea originală, Biblia nu este împărţită în cuvinte. O întreagă carte a Bibliei, uneori mai multe împreună, constituie un singur cuvânt. Când Scriptura este citită în acest mod, ea lasă o impresie extraordinară.  

Traducerea parte bărbătească şi parte femeiască, la Geneza 1:27, evocă imaginea a două fiinţe separate care sunt unite şi, ca atare, pot fi despărţite. Orice este compus poate fi şi dezintegrat. Versiunea originală scrie partebărbăteascăşipartefemeiască. Partebărbăteascăşipartefemeiască este ceva atât de puternic legat, încât ideea de descompunere este imposibil de luat în considerare. În Bibliile noastre citim: Petru şi Andrei, Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei, etc (Matei 10:2-3). În original este: Petruşiandreifilipşibartolomeutomaşimatei, adică un singur cuvânt indivizibil.

Există un singur cuvânt care nu a relevat zeci de mii de cuvinte, ci doar unul. Nici o părticică nu poate fi omisă fără a deforma întregul şi a-l fărâmiţa. Rugăciunea Domnului, în original, nu începe cu Tatăl Nostru care sugerează că El ar putea fi un tată fără a fi al nostru, sau că El ar putea fi al nostru fără a avea o relaţie de tată cu noi. În original găsim: Tatălnostru. Noi, creştinii, nu putem concepe un Dumnezeu care nu ar fi al nostru. El ori este un tată faţă de noi, ori încetează de a mai fi Dumnezeul nostru. Ebraica folosită de Hristos pentru Tatăl nostru era un singur cuvânt, Avinu, particula posesivă fiind parte a întregului.

Un evreu a venit la un rabin şi i-a cerut să se roage pentru ca el să poată dobândi o locuinţă decentă. Uneşte-te cu Dumnezeu şi vei avea o locuinţă plină de viaţă, l-a sfătuit rabinul. Evreul a răspuns: „Dar nu ştiu cum să mă unesc cu Dumnezeu!” Rabinul a fost uimit. „Nu ştii să te uneşti cu Dumnezeu şi te mai plângi că n-ai o locuinţă cumsecade?” Doreşti să-ţi fie asigurată o dorinţă minoră şi nu te îngrijorezi de problema majoră a vieţii? 

Lucrul principal este realizarea unirii cu Dumnezeu, Tatălfiulşiduhulsfânt, un Dumnezeu exprimat într-un cuvânt, unitatea revelaţiei Lui, unitatea realităţii, unitatea noastră cu întregul ei şi cu Dumnezeu. Conceptul lui Einstein: „Întreaga realitate este un câmp electromagnetic” este influenţat de modul în care este scrisă Biblia în manuscrisele ei primare.