Selecţiuni video de la comemorarea centenarului Richard Wurmbrand la Ateneul Român

afisateneuCei care doresc să vizioneze selecţiuni ale programului desfăşurat cu ocazia centenarului Richad Wurmbrand, desfăşurat pe 24 martie 2009 la Ateneul Român din Bucureşti, o pot face vizitând acest link. Menţionăm că este vorba de un videoclip consistent care include aproximativ două ore din cele trei ale programului respectiv organizat de Voice of the Martyrs, Inc. şi de Forumul Civic Român.

Cazul Richard Wurmbrand

teroristi“Dorinţa de senzaţional ieftin şi speculativ a produs una dintre cele mai mari aberaţii apărute în presa noastră, pătînd memoria unui mare creştin, cel mai tradus autor român în lume (în peste 85 de limbi ale pămîntului), evaluat pe plan mondial ca fiind între primii 10 mari predicatori ai creştinismului contemporan.” (România Liberă, 3 septembrie 2005)

Lupta împotriva terorismului dăunează grav sănătăţii (mintale)

Aşa ar trebui să se specifice de acum înainte în dreptul aberaţiilor de genul celor apărute în Ziua de Iaşi, 24 august, sub titlul “Profeţii terorismului”, continuate în acelaşi cotidian în 25 şi 28 august. În primul articol se afirmă că “anumiţi prozeliţi din Iaşi (…) propovăduiesc idei precum faptul că terorismul este un lucru benefic pentru societate” şi că “autorul găseşte ‘sprijin’ în Biblie pentru a argumenta că teroriştii aduc o slujbă lui Dumnezeu”.

Autorul la care se face referire este Richard Wurmbrand, iar cartea în discuţie are titlul în româneşte “Isus – prietenul teroriştilor”, un titlu neinspirat, avînd în vedere nu numai contextul mondial al începutului de secol XXI, dar şi titlul în engleză: “Jesus – Friend to the Terorists” (şi nu “of the Terorists”), care ar fi trebuit tradus (după cum menţiona Mihai Wurmbrand, fiul autorului, într-o mesaj adresat unor prieteni din Iaşi): “Chiar şi pentru terorişti Isus rămîne un prieten”.

Nu este intenţia acestui articol de a prezenta cartea, ci de a arăta spre plaja mare de eroare şi stupiditate pe care o generează estuarul unor efluvii jurnalistice de tipul celui menţionat mai sus, pe care nu îl putem considera un document raţional alcătuit şi nu putem înţelege al cui interes slujeşte.

Jurnalismul second-hand subminează siguranţa naţională (a informaţiilor)

“Profeţii terorismului” nu constituie un articol despre cartea amintită sau despre autorul ei, ci amestecă diferite subiecte, referindu-se la colegiul din Iaşi care poartă numelui celui mai tradus autor român şi la Biserica Evanghelică.

În ceea ce priveşte ultima denumire, aceasta este total neinspirat folosită, neînţelegîndu-se dacă autorul articolului se referă la Biserica Evanghelică (care are la bază învăţătura lui Martin Luther şi care face parte din Federaţia Mondială Lutherană) încadrată pe site-ul Ministerului Culturii şi al Cultelor la secţiunea: Cultele protestante sau la Biserica Evanghelică (născută pe pămîntul României în anii 1920-1924 prin tinerii teologi ortodocşi Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei folosită de cultele neo-protestante, şi Teodor Popescu, fost preot la biserica “Sfîntul Ştefan” din Bucureşti) încadrată la Cultele neo-protestante.

Ba mai mult, la un moment dat, citim: “Această carte arată afilierea cultului creştinilor după evanghelie la misiunea pe care o au teroriştii”. Înclin să cred că de fapt de acest cult neo-protestant este vorba, deşi este menţionat doar o dată, pe cînd Biserica Evanghelică este menţionată de 6 ori.

Cu neplăcere îmi aduc aminte de alte două erori de amploare ale jurnaliştilor români: În Dilema, Nr. 698, 27 sept. – 3 oct. 2002, Lucian Mîndruţă făcea afirmaţia ‘generoasă’: “Mai mult de jumătate dintre preşedinţii SUA din secolul acesta au fost, dacă nu mă înşel, baptişti.” Domnul Lucian Mîndruţă se înşela, ba mai mult, era departe de a aproxima răspunsul. Din cei 43 de preşedinţi americani, doar 4 au fost baptişti: Warren G. Harding, Harry S. Truman, Jimmy Carter, Bill Clinton. Cca 10%, deci. Dacă se iau în considerare numai preşedinţii SUA din secolul XX, atunci cei 4 reprezintă cca 20%.

În Capital, Nr. 19 din 8 mai 2003, în articolul “Averea bisericii, o taină bine păzită” de Răzvan Amariei, penticostalii sînt amintiţi de 4 ori: de două ori ca donînd 10% din venituri, o dată ca virînd 20% din taxele şi profiturile obţinute din activităţile economice (nu ştiu cum ar putea specifica autorul articolului care sînt acestea, întrucît lumînările, cruciuliţele şi pădurile nu constituie obiectul de activitate al neo-protestanţilor organizaţi confesional, şi, deci, acel procent de 20% e un alt element ezoteric care blamează revista Capital) şi ca avînd 2.311 de lăcaşuri de cult faţă de 1.343 în 1995. Este surprinzător faptul că adventiştii nu au fost menţionaţi deloc, mai ales dacă avem în vedere celebra butadă conform căreia cea mai eficientă formulă confesională neo-protestantă ar însemna doctrina baptiştilor, rîvna penticostalilor şi banii adventiştilor.

Ignoranţa creează dependenţă de senzaţional (ieftin)

Al doilea articol – “Autorităţile sînt şocate de existenţa cărţii care promovează terorismul” (cu supratitlul “În urma dezvăluirilor ZIUA de Iaşi”), din 25 august, amestecă, într-un spaţiu jurnalistic mai redus, alte elemente de genul: “Serviciul Român de Informaţii (SRI) a dispus efectuarea de cercetări în cazul acestei cărţi”, “Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Iaşi va dispune o anchetă, pentru a vedea dacă existenţa acestei cărţi încalcă legesa sau nu”, “atît reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, cît şi ai Bisericii Catolice sînt muţi de uimire în faţa acestei cărţi, care susţine cauza teroriştilor”, precum şi “ameninţări la adresa ZIUA de Iaşi”.

Nu ştiu ce ar putea considera autorul articolului “ameninţări”: faptul că credinciosul evanghelic Bogdan Ionescu (aşa cum e menţionat în articol) a spus “O să am grijă să vă raportez superiorilor”, ceea ce am fi spus probabil oricare dintre noi într-o astfel de situaţie, sau faptul că acesta pretindea următoarele: “Pot desface şi demonta fiecare bucăţică din articolul publicat de dumneavoastră.”

Cît despre… cît de “muţi de uimire” au rămas reprezentanţii bisericilor, mai jos se poate vedea că pîna la urmă e vorba de uimire în faţa “invenţiei” şi “acuzaţiilor nefondate” pe care le proferează al doilea articol, din 25 august.

Astfel, în Lumina din 29 august 2005 (Nr. 173, anul I), pagina 11, Consilierul sectorului “Biserica şi Societatea” din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor face următoarea precizare:

“În numărul din 25 august a.c., un cotidian din Iaşi a publicat o anchetă pe marginea cărtii ‘Isus, prietenul teroriştilor’; scrisă de Richard Wurmbrand. Într-o discuţie pe marginea acestui subiect cu autorul articolului, Cezar Elisei, acesta a consemnat şi cîteva dintre afirmaţiile mele referitoare la faptul că, sub nici o formă, creştinismul nu încurajează violenţa (mai ales terorismul). Următoarele afirmaţii mi se atribuie însă pe nedrept:

‘Este specific ca cei din Biserica Evanghelică să scoată texte din context şi apoi să le folosească pentru a converti persoanele. De obicei aceste mijloace de convertire merg la persoanele care au o mai slabă pregatire teologică şi sînt de o condiţie mai modestă. Pe lîngă aceste lucruri, nimeni din Biserica Evanghelică nu are studii teologice pentru a ţine slujbe sau predici în biserică. Presbiterii sînt aleşi din rîndul comunităţii, de obicei fiind aleşi cei cu experienţă’.

Ceea ce am remarcat, de fapt, a fost (într-un context mai larg al discuţiei şi fără a nominaliza pe cineva) că există, din păcate, un prozelitism agresiv din partea unor persoane care abordează credincioşi ortodocşi şi care folosesc chiar interpretări eronate ale unor versete biblice scoase din context pentru a-şi susţine punctele de vedere. Restul citatului este pură invenţie, exprimînd probabil opinia autorului articolului.”

Răspunsul Pr. Cornel Cadar, purtător de cuvînt al Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi (Nr. 32/31.08.2005) este mult mai amplu, aşa că o să apelez doar la cîteva citate:

“Domnului Alin Tocan, director al ziarului Ziua de Iaşi

Domnule Director,

Vă scriu pentru a-mi exprima dezacordul şi nemulţumirea faţă de modul în care dl Cezar Elisei a redactat articolul ‘Autorităţile sînt şocate de existenţa cărţii care promovează terorismul’ publicat în Ziua de Iaşi la 25 august 2005.

Din păcate articolul în cauză nu respectă cele declarate de mine, numele meu şi al instituţiei pe care o reprezint fiind asociate cu denigrarea autorului şi a cărţii ‘Isus, prietenul teroriştilor’.

Vă exprim şi în scris ceea ce i-am spus verbal autorului articolului: R. Wurmbrand şi cartea scrisă de el nu susţin terorismul. Iată argumentele pe care mă bazez:

1. Richard Wurmbrand este o persoană respectabilă care a făcut mulţi ani de închisoare şi a denunţat atrocităţile şi suferinţele oamenilor nevinovaţi. Nu este posibil ca el să fie asociat cu teroriştii, să fie ponegrit şi batjocorit din nou, de data aceasta după căderea comunismului. […]

2. Cartea ‘Isus, prietenul teroriştilor’ nu promovează terorismul. Ea porneşte de la principiul present în Sfînta Scriptură şi în toate bisericile creştine: urăşte păcatul şi iubeşte-l pe păcătos! În carte, autorul nu scrie niciodată că e de acord cu crimele teroriştilor, cu violenţa, dimpotrivă, le detestă. […] Din prima pagină pînă la ultima carte se militează pentru iubirea teroriştilor (şi nu a terorismului) tocmai cu scopul de a-i face sa înceteze cu violenţa şi crimele. Oare nu aşa a făcut şi Isus? Un tîlhar pe cruce, obişnuit cu nelegiuirile, a primit iertarea pentru că s-a căit de toate faptele lui. […]

Este regretabil că dl Cezar Elisei nu realizează faptul că printr-o astfel de atitudine, neconformă cu deontologia profesiei de jurnalist, poate aduce daune irecuperabile nu numai în sufletele oamenilor, ci şi publicaţiei la care lucrează.”

Terorism, dar să-l ştim şi noi

Ca şi cînd nu produsese destulă iritare, dl Cezar Elisei (eliseicezar@yahoo.com) a avut impertinenţa să intervină (în 2 septembrie 2005) pe lista de protest care s-a alcătuit pe portalul Biserici.ro (www.biserici.ro/messageboard.php?type=2)

“Mă bucur pentru cei care ţin cu mentorul Richard Wurmbrand. NU am avut şi nici nu am nimic cu acest om. Problema mare era că această carte a apărut într-un liceu în care învaţă şi elevi de şcoală primară. Această carte oricît de binevoitoare ar fi nu poate fi înţeleasă în această manieră şi de puşti pînă în 10 ani. Dacă mare parte din cei care au scris aici văd că mă compătimesc în sensul că nu-L cunosc pe Isus, îi asigur pe aceia că ÎL ştiu. Problema apare atunci cînd mă gîndesc dacă copiii mei ar fi citit această carte şi ar fi abandonat-o după numai cîteva pagini, citind faptul că Isus este prietenul celor care fac adulter sau cei care omoară. NU mi-ar fi plăcut ca micuţul meu să mă omoare pt faptul că aşa ar fi citit în această carte.

Dacă Richard Wurmbrand a scris cartea şi ea se adresează teroriştilor… de ce a ajuns această carte la publicul larg? Sîntem oare cu toţii terorişti (în sensul de criminali)?

De ce a fost pusă această carte într-o şcoală? Sînt oare copiii noştri criminali? Sau sînt aceştia capabili să-l iubească pe un terorist care îi omoară mama?

Eu nu cred şi de aceea am şi scris şi îmi asum TOT ceea ce am scris.

Nu am nimic de împărţit cu Biserica Creştină după Evanghelie şi cu nici un alt cult protestant sau neo-protestant atîta timp cît nu încalcă legile ţării.

Cu respect, semnatarul articolului din ZIUA de Iaşi”

După cum am amintit încă de la începutul acestui demers, este vorba nu doar de un articol, ci de 3 articole.

În al doilea rind, deşi ele au fost semnate de dl. Cezar Elisei, în două dintre ele există menţiuni despre un grup de reporteri implicaţi: “ Reporterii ZIUA au descoperit (…) cartea…” (24 august); “Reporterii ZIUA au înmînat personal atît procurorilor, cît şi poliţistilor informaţiile necesare demarării unei anchete în acest caz.” (28 august); “Reporterii cotidianului ZIUA de Iaşi vor urmări desfăşurarea anchetei şi vom reveni cu amănunte despre acest caz de instigare la acţiuni teroriste” (28 august).

În al treilea rînd, avînd în vedere scrisoarea adresată directorului ziarului de către purtătorul de cuvînt al Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi în 31 august, este cel puţin bizară încăpăţînarea cu care, în 2 septembrie, dl Cezar Elisei consideră în continuare cartea “demnă” de a fi păstrată în discuţie.

În al patrulea rînd, pretenţia de a se respecta legile ţării este aiuritor folosită tocmai de către cel care nu a respectat un cod deontologic minim (fapt argumentat de replicile celor doi reprezentanţi ai Bisericilor).

În al cincilea rînd, la fel de aiuritor (probabil chiar minciună) este afirmaţia din 25 august: “Reprezentanţii Bisericii Evanghelice au început cu ameninţări la adresa cotidianului ZIUA de Iaşi”. Parcă era vorba doar de un credincios evanghelic.

În al şaselea rînd, gîndul care nu-mi dă pace este acesta: cum se poate ca o astfel de carte (probabil o cărticică, dacă costa doar 2 lei jumate) nu a fost dibuită pînă acum de serviciile de informaţii, celebrele instrumente ale celulei de criză formată taman de tătucul patriei (Băsescu, cel cu “Să trăiţi bine!”, dar şi întîul podar al ţării).

Şi-apoi, în al şaptelea rînd, cum se poate ca o astfel de carte, scrisă de un autor lutheran (protestant), să exprime poziţia unui alt cult (neo-protestant), precum precizează articolul din 28 august: “La pagina 10 a acestei cărţi, autorul precizează faptul că reprezentanţii Cultului Creştin după Evanghelie sînt uniţi cu teroriştii în idealurile lor şi că le împărtăşesc ura pentru structurile nedrepte.”

Dar, mai mult, în al optulea rînd, chiar există această frază în cartea autorului luteran? Cristian Lucaci, profesor la Colegiul Wurmbrad, afirmă că dl Cezar Elisei este cel care a adăugat numele cultului pe care îl denigrează cu multă generozitate.

În al nouălea rînd, aşadar, e suspectă obsesia autorului ieşean pentru Cultul Creştin după Evanghelie. În articolul care anunţă existenţa profeţilor terorismului în România, este menţionat la început Mihai Vasilache (din Biserica I Evanghelică), mai apoi Victor Romaniuc (din Biserica II Evanghelică) şi librăria… Bisericii III Evanghelice: “Cartea a fost prezentă în librăria Bisericii III Evanghelice, care se află pe holul de la intrare în unitatea de învăţămînt, timp de cel puţin doi ani.”

Ei bine, punctul 10 devine cel mai important. Conform declaraţiilor lui Cristian Lucaci, cartea nu există în acea librărie. De fapt, reporterul de la Ziua de Iaşi s-a interesat acolo dacă cartea poate fi comandată pentru a fi cumpărată. Iar scurtul paragraful “Cum poate fi cartea” nu aminteşte că se poate cumpăra de la librăria incriminată, ci de la o altă librărie, de lîngă Palatul Culturii, Librăria Emanuel, o afacere privată a unui… baptist.

Să observăm încă o dată hotărîrea cu care dl Cezar Elisei se avîntă în speculaţii superkalifragilistice:

“Fiecare dintre cei peste 200 de copii care învăţă la această şcoală au avut acces la cartea ‘Isus, prietenul teroriştilor’.”

Explicaţie necesară: cursurile claselor 1-8 ale Colegiului Richard Wurmbrand au loc în clădirea Fundaţiei Filocalia, la parterul căreia se află librăria pe care a ochit-o reporterul de la Ziua de Iaşi.

Cartea nu numai că nu se găseşte la librărie, dar nu se găseşte nici în biblioteca Colegiului Richard Wurmbrand, aflată în grija unui bibliotecar cu masterat în biblioteconomie obţinut în SUA.

Profesorul Cristian Lucaci a coordonat acţiunile de protest, întocmind comunicatul de presă (afişat pe www.biserici.ro) prin care Colegiul Wurmbrand îşi exprimă protestul faţă de acuzaţiile aduse la adresa lui Richard Wurmbrand şi trimiţîndu-l la zeci de organizaţii, ziare, reţele de anunţuri sau liste de discuţii. De asemenea, varianta în limba engleză a fost trimisă unor asociaţii ale jurnaliştilor, organizaţii religioase şi ziare din străinătate. Vor urma probabil alte acţiuni care vor continua să aducă în atenţia publică cazul Richard Wurmbrand.

Richard Wurmbrand – Un C.S. Lewis al României

Însă, în ultima instanţă, nu e vorba doar de vreo obsesie anticonfesională a unui ziarist, nu e vorba doar de Colegiul care poartă numele unei personalităţi româneşti de excepţie (prima şcoală privată de cultură generală – clasele 1-12 – din România postcomunistă) , nu e vorba doar de Iaşi, e vorba de noi toţi. De România. Şi de faptul pe care îl remarca Cristian Teodorescu la moartea lui Radu Anton Roman:

“Sînt atîţia oameni de valoare la noi despre care nu se ştie mai nimic, încît Radu-Anton Roman ar putea fi considerat un norocos.” (Cotidianul, 1 septembrie 2005)

Richard Wurmbrand a fost un om de valoare despre care la noi nu se ştie prea multe. Cred că acest moment penibil în istoria jurnalismului postdecembrist din România poate fi răscumpărat prin recuperarea personalităţii şi operei acestui martir al secolului XX de către cultura română.

Îmi aduc aminte de un alt exemplu: deşi editura Logos din Cluj a tradus în anii ’90 cărţi de-ale lui C.S. Lewis, de-abia în ultimii ani cultura română l-a recuperat, prin traducerile de la editura Humanitas, pe celebrul cărturar european, despre care Virgil Nemoianu spunea:

“Scrierile sale pot fi citite cu egală plăcere şi aprobare de către neoprotestanţi şi evanghelici, ca şi de către catolici şi ortodocşi. În zilele noastre se vorbeşte mult despre ecumenism; eu însumi am judecăţi şi păreri împărţite în privinţa asta; dar cred că dacă am putea găsi un numitor comun pentru creştinism, scrierile lui C.S. Lewis ar putea destul de bine contribui la această bază comună.” (Jocurile divinităţii, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997)

Păstrînd proporţiile, putem afirma că Richard Wurmbrand este un C.S. Lewis al României. Scrierile lui contribuie la o bază comună a mai multor confesiuni creştine din România (şi din străinătate). Este trist că Ziua de Iaşi nu a găsit cu cale să amintească acest lucru, ba dimpotrivă, după cum menţiona Pr. Cornel Cadar, “articole ca acelea menţionate duc la învrăjbire, la intoleranţă, la ură, la batjo­co­rirea creştinilor din diverse Bisericii, la crearea sentimentului de vinovăţie că aparţin unei Biserici sau alteia, la disoluţia va­lo­rilor morale”.

În biblioteca Congresului American există 20 de cărţi scrise de Richard Wurmbrand, precum şi 18 documente care fac referire la el. În Biblioteca Naţională a României se găsesc aproape 50 de titluri în limba română şi în alte limbi. Pe www.clcromania.ro se pot comanda 17 cărţi.

Spirit tolerant şi ecumenic, Richard Wurmbrand (1909-2001) a petrecut 14 ani în închisorile comuniste, fiind răscumpărat – în momentul în  care dictatura comunistă începuse să-şi vândă prizonierii politici – de către comunitatea creştină din Norvegia în anul 1964. Este una dintre primele victime ale comunismului care, asemenea lui Soljeniţîn, depune o mărturie împotriva abuzurilor din închisorile comuniste – în mai 1966 a denunţat regimul comunist în faţa Senatului american, datorită acestei atitudini fiind supranumit „Pavel de după Cortina de Fier“.

Şi dacă nu ar fi scris nici o carte, Richard Wurbrand rămînea o personalitate a României, respectată în întreaga lume, “înzestrat cu o forţă spirituală excepţională”, “marcantă figură de misionar creştin” şi “duhovnic atipic” (spune Dinu Gherman în Steaua, Nr. 1-2 / 2005, menţionînd despre o carte a lui Richar Wurmbrand: “Cu Dumnezeu în subterană lasă impresia de Pateric”).

Consider cuvintele lui Leonard Oprea (Meditaţiile lui Theophil Magus sau Simple Cugetări Creştine la Început de Mileniu III, Editura LiterNet, 2004), potrivite pentru a surpinde la final chintesenţa spirituală a celui care, precum Răstignitul altă dată, a fost în stare să-i iubească chiar şi pe torţionari:

“Richard Wurmbrand este un Sfînt.

Şi, ca orice Sfînt al mileniului III, n-a înfăptuit decît un miracol:

L-a iubit pe Domnul Dumnezeu Iisus Christos cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea lui, iubindu-şi astfel aproapele ca pe sine-însuşi.

Este acesta singurul miracol posibil şi suficient, în această lume a anului 2001, pentru a deveni un Sfînt?

Eu zic că da. […]

Poate că, într-o bună zi, măcar românii îl vor sfinţi pe Richard Wurmbrand, precum şi pe celălalt Sfînt autentic al acestor timpuri şi al lor, Nicolae Steinhardt.

Poate.”

Programul manifestărilor ocazionate de Centenarul Richard Wurmbrand

Richard WurmbrandÎn ultima decadă a lunii martie vor avea loc în ţară mai multe manifestări dedicate comemorării centenarului naşterii lui Richard Wurmbrand. Dintre acestea ne-au fost semnalate următoarele acţiuni:

  • 24 martie 2009, ora 18:00, la Ateneul Român din Bucureşti, un program realizat de Voice of the Martyrs, Inc. şi de Forumul Civic Român. Intrarea este permisă doar pe bază de invitaţie.
  • 26 martie 2009, ora 18:00, la Colegiul Richard Wurmbrand din Iasi. Aceiaşi organizatori şi condiţii de participare ca mai sus.
  • 28 martie 2009, ora 18:00, la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca. Aceiaşi organizatori şi condiţii de participare ca mai sus.
  • 24 martie 2009, la Centrul de Educaţie Creştină şi Cultură Contemporană Areopagus din Timişoara va avea loc un eveniment special dedicat lui Richard Wurmbrand, coordonat de dr.Dănuţ Mănăstireanu şi dr.Emil Bartoş. Accesul liber.

Vocea martirilor şi vocea vânzătorilor

negrutO mărturie sensibilă despre impactul lui Richard Wurmbrand asupra persoanei sale este prezentată de către pastorul Paul Negruţ din Oradea, pe blogul domniei sale. Într-un articol intitulat “Vocea martirilor şi vocea vânzătorilor”, acesta evocă vremurile în care a beneficiat de primele informaţii despre Wurmbrand, dar şi întâlnirile avute cu acesta după revoluţia din 1989, ultima dintre ele doar cu câteva luni înainte de moartea sa, survenită în anul 2001.

Amintind că anul acesta se celebrează 100 de ani de la naşterea cunoscutului lider creştin român, anticipând cumva desfăşurarea unor parastase pompieristice cu o participare pestriţă, Paul Negruţ deplânge afişarea nepotrivită a foştilor colaboratori ai Securităţii în proximitatea unor evenimente de acest gen, în căutarea unei vizibilităţi mai bune, sfidând prin atitudine memoria celui care este celebrat.

Vă recomandăm să citiţi întreg articolul aici.   

Richard Wurmbrand în “Ortodoxia Mioriţică”

mioriticaÎn urmă cu aproape trei ani a apărut la Focşani lucrarea Ortodoxia Mioriţică – Creştinismul valah de la gotul Ulfila la evreul Wurmbrand, scrisă de istoricul şi teologul Romeo-Valentin Muscă. Recomandăm această carte spre lectură tuturor acelora care doresc să se edifice asupra stării spiritualităţii neamului românesc, abordată dintr-o perspectivă nepartizană şi, în general, cât se poate de obiectivă.

Legat de Richard Wurmbrand autorul cărţii deplânge absenţa celui mai cunoscut teolog român, după cum îl numeşte, în scrierile istoricilor autohtoni, doar din motivul că acesta nu a fost ortodox.

Vă prezentăm mai jos, cu permisiunea generoasă a domnului Romeo-Valentin Muscă acest fragment semnificativ din cartea domniei sale.

[48] Revenind pe plaiurile mioriţice, constatăm că nume mari ale creştinismului din veacul trecut nu se găsesc în paginile scrise de istoricii valahi. Cel mai celebru teolog, necunoscut însă în România este paradoxal, cel mai cunoscut teolog român peste hotare, pastorul Richard Wurmbrand (1909-2001), fost deţinut politic, al cărui nume nu este nici măcar amintit în cel mai bun dicţionar al teologilor români, de altfel şi singurul (Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996)! Dacă R. Wurmbrand ar fi trecut la ortodoxie, sigur l­am fi găsit în lucrarea despre evreii convertiţi la ortodoxism şi pe care o flutură toţi duhovnicii semidocţii cu masterate şi lucrări publicate la Christiana, Sofia sau Anastasia. Cu certitudine ar fi devenit la fel de cunoscut ca Nicolae Steinhardt şi am fi defilat cu el prin toată lumea. Aşa, despre Richard Wurmbrand vorbesc doar străinii şi dintre români, numai neoprotestanţii. Valorificăm minorităţile numai când acestea sunt de confesiune creştin­ortodoxă şi atunci avem lucrări de genul Occidentali trecuţi la ortodoxie (Occidentali trecuţi la ortodoxie – şase ipostaze mărturisitoare, Bucureşti, 2002).

S-a convertit Wurmbrand la ortodoxie? Mărturia fiului său Mihai

familiawUnul dintre subiectele fierbinţi legate de persoana pastorului Richard Wurmbrand este acela legat de zvonul prezentat drept “certitudine” în anumite medii, cum că spre sfârşitul vieţii acesta s-ar fi convertit la ortodoxie. Acest zvon a apărut imediat după clasarea lui pe locul cinci în cadrul concursului Mari Români, situaţie care imediat a trezit se pare dorinţa multora de a şi-l revendica pe surprinzătorul evreu creştin. Am primit din partea domnului Mihai Wurmbrand un material prin care acesta aduce lumină asupra multor “mituri” false referitoare la tatăl său, răspândite de alţii cu bună ştiinţă. Vă prezentăm mai jos acest material, nu fără a-i mulţumi domnului Mihai Wurmbrand pentru eforturile domniei sale.

Despre o presupusă trecere la ortodoxie a Pastorului Luteran Richard Wurmbrand

Fiind singurul fiu al lui Richard Wurmbrand şi, ajungând prin bunăvoinţa Providenţei la vârsta de 70 de ani, deşi părinţii mei şi cu mine am trecut prin multe peripeţii unice, rămân totuşi încă uimit de zvonurile despre o presupusă convertire sau trecere la ortodoxie a lui Richard Wurmbrand,  care încă apar pe tot felul de publicaţii din Romania, după alegerea sa printre primele zece personalităţi ale istoriei României, în cadrul concursului Mari Români din 2006. Există persoane în România care nu se pot împăca cu gândul că un evreu-creştin, născut în România, a putut deveni o personalitate marcantă a acestei ţări.

Richard Wurmbrand, decedat în 2001 a locuit în ultimii 10+ ani ai vieţii în casa mea proprietate personală şi a zăcut la pat sub îngrijirea mea şi a unor ajutoare 24 de ore din 24 în ultimii patru ani din viaţă. Motivul pentru care  i-am pus casa la dispoziţie  şi m-am mutat în alt apartament cu chirie a fost ca să fiu cu părinţii mei o bună parte din zi, casa oferind nu numai condiţii pentru mulţii vizitatori pe care părinţii mei îi primeau înainte de a cădea bolnavi dar şi facilităţi de birou pentru mine. Am colaborat zilnic cu tatăl meu în aceeaşi organizaţie, numită în prezent Voice of the Martyrs (Vocea Martirilor) iniţiată de familia noastră, fără întrerupere de la venirea sa în America şi până la îmbolnăvirea care l-a răpus la pat, deci vreme de peste 30 de ani. Richard Wurmbrand care a fost un om animat de o profundă înţelegere şi dragoste creştină interconfesională, nici în aceşti ani şi nici înainte nu s-a declarat vreodată interesat să devină ortodox. El a fost iniţial hirotonisit în confesiunea Anglicană şi mai târziu în confesiunea Luterană, rămânând un pastor luteran până la sfârşitul vieţii.

Zvonul despre o presupusa convertire la ortodoxie, petrecându-şi ultimile zile într-o mănăstire ortodoxa din America, a apărut mai întâi întrun forum al publicatiei Formula AS.  În ultimii 6 ani de viaţă, tatăl meu nu a călătorit nicăieri în altă parte decât cu ambulanţa la un spital din apropiere. Când am dovedit imposibilitatea acestei gogoriţe, iată că o altă publicaţie notorie, anume Academia Caţavencu, a schimbat circumstanţele şi a “plasat” convertirea la închisoarea Târgu Ocna prin anii 1951-52. Nici aceasta nu a avut loc.

Am răspuns publicaţiei Academia Caţavencu precum urmează:

“În Rezistenţa din Minţi, A.C., nr. 822, ziaristul Alexandru Cautis face afirmaţii, obţinute din auzite, eronate sau nedocumentate judicios despre  pastorul luteran Richard Wurmbrand, un evreu-creştin închis timp de 14 ani în închisorile comuniste române şi decedat în anul 2001. Neavând dreptul la replică, fiind singurul său fiu, am cumpărat acest spaţiu limitat. Conform autorului, Richard Wurmbrand s-ar fi clasat pe locul 3 la concursul “Mari Români.” E o altă eroare. De fapt s-a clasat pe locul 5! Autorul descrie că ar fi ieşit din închisorile comuniste “creştin ortodox” cerând, pe când se afla într-o celulă din închisoarea  comunistă Târgu Ocna, conform unui “martor” încă în viaţă, doctorul Lefa, care era închis ca legionar, să fie botezat, “după religia ortodoxă.” Ortodoxia nu este o religie ci numai o confesiune din cadrul religiei creştine. Richard Wurmbrand, o persoană publică în România pre-comunistă,  după ce a ajuns în Vest în 1965 şi până la moartea sa, timp de 36 de ani, a predicat Evanghelia, fiind o personalitate cunoscuta pe 5 continente, publicând cărţi care au fost traduse în 85 de limbi. Mulţi “colegi” de puşcărie au publicat în străinătate sau chiar în România amănunte despre el. Înaintea acestui concurs din 2006 nu a apărut nimic în scris despre o asemenea presupusă convertire şi botez la ortodoxie. Cea mai bună dovadă totuşi de cât de neverosimilă este această “noutate” provenită conform autorului de la dr.Lefa, este chiar cartea autobiografică a dr.Aristide Lefa, tipărită în 1998: Fericiţi Cei Ce Plâng, apărută la Editura Eminescu, unde îşi descrie activitatea ca doctor-puşcăriaş la Târgu Ocna. Deşi Richard Wurmbrand este menţionat pe larg şi nu necesar pozitiv, absolut nimic despre o presupusă convertire la ortodoxie. Mihai Wurmbrand”

Din păcate Academia Caţavencu a refuzat să-mi permită cumpărarea unui spaţiu să public acest răspuns. De aceea textul de mai sus l-am publicat într-un spaţiu publicitar din Evenimentul Zilei. Nu-l învinuiesc pe dr.Lefa pentru primitivismul din frageda tinereţe când credea în gogoriţele mişcării legionare, cea care urma să facă România “precum soarele sfânt de pe cer” prin eliminarea “jidanilor.” Îmi pare bine că în mod consecvent şi curajos a supravieţuit torturilor comuniste şi ca este sănătos. Dar iată că are 84 de ani şi scrie articole pe web din care reproduc mai jos.

Iată doar câteva afirmaţii ale dr.Aristide Lefa, preluate de pe pagina de internet  http://www.miscarea.net/1-cine-au-fost-victimele.htm:

Citându-l pe Moţa: “Declarăm în faţa lui Dumnezeu şi a Istoriei că violenţele noastre au fost totdeauna de apărare şi legitim răspuns împotriva ilegalităţilor şi a violenţelor ce revin în întregime inamicilor noştri”

Iar la http://pages.prodigy.net/nnita/permanente.html găsim:

“Cea mai mare parte a evreilor de astăzi nu au sânge semit, cu excepţia evreilor sefarzi, foarte reduşi numeric. Restul sunt chazarii aschenazi, un trib turco-mongol din regiunea dintre Marea Neagra şi Marea Caspică.”

“Naţionalismul autentic în România a fost cel al Mişcării Legionare. Încă de la apariţia ei în anul 1927, s-a pus de bunăvoie sub ascultarea şi trăirea credinţei în Iisus Hristos şi sub ocrotirea Sfantului Arhanghel Mihail, conducătorul oştilor cereşti şi învingătorul asupra lui Lucifer. Doctrina legionară şi-a propus să creeze un nou tip de om care să trăiască în spiritul creştin şi să jertfească pentru neamul său tot ce are mai de preţ.”

La vârsta de 84 de ani dr.Lefa a rămas la aceleaşi convingeri ca atunci  când era un puşti, fără cel mai mic simţ critic în faţa criminalităţii dovedită de istorie a acestei doctrine şi mişcări antisemite. Las cititorul să judece logic dacă este cazul să dea crezare cuiva care crede în originea turco-mongolă a evreilor şi în relaţia sa directă cu Arhanghelul Mihail, înger despre care scrie Biblia, spre nefericirea tuturor antisemiţilor, s-a arătat evreului Daniel.

În plus eu nu am fost şi nu sunt ortodox ci timp de 40 de ani, locuind în America am fost membru în diverse biserici luterane. Soţia sau copii mei nu au fost şi nu sunt ortodocşi. Pe preotul Calciu l-am cunoscut bine, am corespondat şi am fost prezent la fiecare vizita facută tatălui meu. Preotul Calciu, în timpul vieţii sale, nu a făcut niciodată vreo afirmaţie despre o posibilă convertire a tatălui meu.

O alta anecdotă falsă despre tatăl meu, apărută prin presa română, are ca subiect o presupusă dăruire de streptomicină, în închisoarea din Târgu Ocna, din partea legionarului Gafencu către tatăl meu, cadou care i-ar fi salvat viaţa. Adevarul îl cunosc înedeaproape şi este exact contrariu, cele scrise mai jos fiind probate graţie documentelor din fosta securitate comunistă, recent făcute publice.

Aşa se întâmplă că în mod neaşteptat cunosc din prima mână şi foarte personal circumstanţele primirii de către tatăl meu a 4-5 flacoane de streptomicină, dar nicidecum din partea lui Gafencu sau oricarei alte persoane dinlăuntrul închisorii Târgu Ocna. Acest medicament tatăl meu l-a primit direct dela mine.  Iată cum stau faptele: În anul 1951 pe când mama mea era închisă la canal iar tatăl meu la Târgu Ocna eu aveam 12 ani. Locuiam în casa care încă nu fusese confiscată şi câteva persoane se organizaseră şi aveau oarecum grijă de mine în timp ce eram la o şcoală elementară. Aceste persoane erau foşti colaboratori intimi ai părinţilor mei în lucrarea misionara făcută cu sprijin din Norvegia şi Elveţia între 1945-1947.  În foametea din 1946 de exemplu tatăl meu organizase o cantină unde primeau măcar o masă pe zi un număr de 1000 de persoane. Două dintre aceste persoane din jurul meu rămăseseră pastori în biserica luterana fondată de tatăl meu pe strada Olteni, în prezent strada este aproape în întregime demolată. De la doi deţinuţi care au fost cu el într-o dubă cu care fusese luat la proces în 1950 ştiam că este în ultimul stadiu de tuberculoză şi nu va avea mult de trăit. Persoanele din jurul meu, bineînţeles în numele meu au făcut cerere catre Ministerul de Interne ca să-i pot trimite tatălui meu medicamente precum streptomicină şi Pas.

Neaşteptat, prin iarnă, la sfârşitul lui 1953 sau începutul lui 1954, tatălui meu i s-a permis singurul vorbitor pe care l-a avut în 14 ani de puşcărie comunistă.  Aceste vorbitoare, am aflat mai târziu, au fost permise se pare numai pentru că soţia fostului preşedinte Roosevelt a vizitat România. Ea era o socialistă activă în cauza drepturilor omului din închisori şi cine ştie ce le-o fi spus autorităţilor. Tatăl meu a avut permisiunea să scrie o carte poştală de 10 rânduri familiei, în care, profitând de anafalbetismul gardienilor  a semnat “Richard Wurmbrand Acrostih.” Noi, adică şi eu dar şi persoanele mature din jurul meu, când am primit cartea poştală ne-am prins că în acrostih se putea citi “medicament.”

Mama mea, având domiciliu obligatoriu în Bucureşti după ce fusese închisă la Canal, nu avea cum să meargă aşa că eu am călătorit noaptea, cred că prin gara Adjud, până la Târgu Ocna, împreună cu o prietenă de-a mamei mele, aducând câteva sticluţe cu streptomicină, poate şi cu pilule Pas, obţinute cu greu sacrificiu prin cunoştinţe, cât şi un pachet cu marmeladă, unt, pâine. Am intrat singur în incinta închisorii, o curte cu un caldarâm cu pietre mari, între  două porţi enorme, precum la un castel medieval, unde erau cam 10 gardieni-militieni. Între aceste două porţi şi două rânduri de mese, de la distanţă am văzut capul tatei prin vizetă. Tata a întrebat unde este mama, cum de n-a venit?  Înainte de a putea da vreun răspuns, gardianul a strigat, “n-ai voie să întrebi de familie!” Chiar dacă aş fi putut răspunde fusesem instruit bineînţeles să nu spun că mama a fost arestată sau că are domiciliu obligatoriu. Am îngânat că mama te iubeşte sau aşa ceva. Tata m-a întrebat dacă ştiu dacă a fost condamnat şi la cât? Din nou gardianul a strigat, “nu poţi întreba despre caz!” Tatăl meu a început să-mi spună, “să ştii Mihai că avem în cer un Dumnezeu care ne iubeşte, să crezi în El” la care din nou gardianul a strigat: “n-ai voie să vorbeşti religie aici” şi a închis vizeta. Tot “vorbitorul” a durat mai puţin de 2-3 minute. Bineînţeles, eu fiind un copil prost îmbrăcat, fiind şi iarnă, dârdâiam incontrolabil. Apoi au luat tot conţinutul pachetului şi l-au vărsat într-o hârtie de ambalaj, au amestecat marmelada, untul, pâinea, brânza, nucile, sticluţele de streptomicină, pilulele de Pas sau aspirină şi au făcut un fel de terci şi l-au luat. Streptomicina a ajuns la tatăl meu dar nu a folosit-o ci, aşa cum am aflat ulterior (nu dela tatăl meu ci mai întâi dela un legionar care ne-a vizitat după eliberare, al cărui nume dacă-mi amintesc corect era Samoilă) a dat-o altora. Nu lui Gafencu ci unui tânăr legionar. În aceeaşi zi am luat trenul şi m-am întors la Bucureşti.  Deci această streptomicină eu personal am dus-o la Târgu Ocna, eu am fost sursa imediata a acestui medicament, considerat pe vremea aceea un medicament miraculos, bun la orişice.

Până de curând pentru povestea de mai sus în afară de mine a mai existat o altă persoană martoră care a descris oarecum  aceste întâmplări. Doamna  care m-a însoţit la Târgu Ocna, după ce a plecat din România a scris o carte în Franţa în care, puţin înainte de moartea ei prin 1979, descrie într-o pagină eforturile depuse de catre prietenii părinţilor mei de a obţine această streptomicină. Ceilalţi care au participat la aceasta sunt decedaţi. Totuşi mirabile mirabilis, datorită kilometrilor de dosare ale fostei securităţi care au fost mai mult sau mai puţin deschise, fără ca eu să cer măcar, am obţinut copia unui document pe care l-am primit dela cineva care a studiat dosarele  din Ministerul Afacerilor Interne care arată cum în 1951, oamenii din jurul meu, bineînţeles în numele meu, într-adevăr făcuseră cerere să parvină medicamentul acesta tatălui meu. Există o alta poveste despre un cadou din partea lui Gafencu către tatăl meu, constând în două cuburi de zahăr, povestire care apare în cartea tatălui meu, Cu Dumnezeu in Subterana, o carte pe care a scris-o şi publicat-o în Anglia, în primul an după ce a ieşit din România. Nu este vorba de nici o streptomicină.

Apelez la logica cititorilor. Majoritatea legionarilor erau în puşcării încă dinainte de 1941. Când au venit comuniştii în 1948 au mai arestat toate rudele lor până la al treilea grad. Tatăl meu datorită activităţii sale, cunoaşterii atâtor limbi străine, a avut incredibil de multe conecţii solide în ţară şi străinătate, conecţii care au rezistat la toate intemperiile sociale până la moartea sa şi aceasta dovedeşte că nu a dezamăgit oamenii cu schimbări bruşte de caracter sau reprezentări neadevărate. Cei din jurul său chiar şi după câţiva ani de comunism încă aveau conecţii cu creştini din ţările scandinave mai ales, cât şi acces la surse de bani.  De unde ar fi avut bietul Gafencu sau vreun alt legionar pe careva sa-i poarte încă de grijă? Din poveştile mamei mele ştiu că a stat închisă la canal cu o doamnă Gafencu dar nu ştiu dacă şi ce fel de rude erau. Deci este extrem de îndoielnic ca legionarul Gafencu să fi avut o sursă independentă de streptomicină.

Un alt legionar, Ianolide, în scrieri care au apărut postmortem de origine nedocumentabilă, de asemeni  publicate de un grup cu un program ultranaţionalist, după concursul Mari Români descrie pe larg presupuse discuţii teologice între Gafencu şi tatăl meu, discuţii care l-ar fi făcut pe Richard Wurmbrand să recunoască superioritatea doctrinei ortodoxe şi mai mult chiar să se dezică de originea sa evreiască. Din nou las cititorul să judece logic asupra posibilităţii ca un tânăr legionar, ajuns în puşcărie la o vârstă fragedă, fără să fi avut acces la vreo educaţie teologică, să menţină o discuţie pe teme doctrinare cu pastorul Richard Wurmbrand, cunoscător fluent al unui număr de 14 limbi străine, cu cunoştinţe teologice recunoscute ca fiind uimitoare de către mulţi autori care l-au descris in multe carti.

Fiind de mic copil şi rămânând de-a lungul vieţii, volens nolens o persoană publică, adresa mea nu este un secret, PO Box 5161, Torrance, Ca. 90510, USA pentru orişicine are nevoie de informaţii serioase şi credibile despre tatăl meu, pastorul decedat Richard Wurmbrand.

Pe internet există multe pagini dedicate personalităţii Pastorului Richard Wurmbrand. Aproape fără excepţie mai niciuna nu m-a contactat înainte de a publica diverse materiale chiar în numele meu.

Există în Biblie, în Cartea Geneza, o povestire despre Avraam, strămoşul poporului evreu, aducând un sacrificiu lui Dumnezeu şi petrecându-şi o zi întreagă, alungând păsarile răpitoare care doreau să se înfrupte din carnea jertfită. Chiar şi acest om primitiv a înţeles că sacrificiul făcut a fost pentru Dumnezeu şi nu de dragul unor păsări, ce găseau oportun  să se hrănească cu ce era la îndemână pe altar. Acesta este felul în care simte cineva care a trăit alături de o personalitate care s-a sacrificat nu numai pe el dar şi întreaga sa familie. Acest sacrificiu, un exemplu demn de urmat, a fost făcut pentru Dumnezeu şi nu pentru a servi o cauză oportunistă, politică sau culturală.

Mihai Wurmbrand